Polinezia- Jurnal de călătorie 2

După o noapte odihnitoare, m-am indreptat spre micul dejun – intenţionam să merg doar o singură dată pentru a mă lămuri ce şi cum. Pentru cei 8 euro, care se achită separat de cazare, am primit ceai, o felie de chec, pâine si două felii de brânză topită, plus un suc de portocale din cel de la cutie şi nişte nutela. Am tras concluzia că nu merită deloc cei 8 euro pentru acest mic dejun; cu banii ăştia îmi puteam cumpăra de la vreo prăvălie cele necesare şi să le pun la frigider.

Apoi, am aşteptat să se facă ora 9.30 , când taximetrista Danielle, cea cu care fusesem in ziua anterioară până în Papeete, urma să vină pentru a merge să vizitez Muzeul Tahitian (Musée de Tahiti et des îles – Te Fare Manaha) , aflat chiar lângă Golful Punaauia. Pe drum am intrebat-o cat mi-ar cere sa mergem până la lagunariu si Muzeul Gauguin, răspunsul ei fiind de-a dreptul neobrăzat: 15.000 XPF (franci polinezieni; un euro = 119,3 XPF, rată fixă de schimb). Normal că am refuzat-o, moment în care individa a devenit ţâfnoasă, spunând că pune taxiul pe metru, dacă mergem doar la muzeu. „Pune-l”, i-am replicat eu furioasă pe nesimţirea taximetriştilor de pretutindeni şi in special a celor polinezieni. La muzeu, care se afla la o oarecare distanţă de pensiunea mea, întreb pe cel de la ghişeu, de-mi poate comanda un taxi, după ce termin cu vizitatul. „Biensur!, vine răspunsul prompt, eu eliberând taximetrista, care-mi ceruse, conform metrului, 1.500 XPF. A plecat bodogănind, dar nici eu nu-s de ieri pe lume şi nici copacul cu parale nu a rodit în ograda mea.

Muzeul, pentru care am plătit bilet de 600 XPF, este extraordinar de interesant, conţinând mai multe galerii şi oferind o amplă incursiune  în geneza insulelor polineziene, viaţa submarină, o privire de ansamblu asupra populaţiilor care le-au locuit cu menţiuni despre străvechea  civilizaţi „Lapita”, foarte multe elemente de etnografie, informaţii lingvistice. Limbile polineziene fac parte din marea familie austro-malaieziene, ramura limbilor austroneziene, in care sunt incluse şi câteva limbi taiwaneze, ceea ce m-a mirat oarecum, întrucât credeam că tot ce se grăieşte prin Taiwan e de sorginte chineză.  am citit cu atenţie exemplele, citatele referitoare la  subiect, totuşi am rămas cu senzaţia că diferenţa dintre limbile malaieziene şi cele polineziene este cam mare sau, ca să mă exprim altfel, înrudirea este cam îndepărtată.  Foarte interesanta  mi s-a părut şi secţiunea în care  se făcea o amplă descriere a  geologiei şi geografiei insulelor polineziene, cât şi referiri la mediul înconjurător, biodiversitatea polineziană fiind unică, fauna şi flora extrem de diversificate, dar şi destul de ameninţate, multe specii odinioară trăitoare  pe aceste plaiuri fiind acum extincte, pentru altele existând riscul de a fi pierdute ireversibil. Probabil că ţine foarte mult de specia umană, cât de mult va reuşi să menţină echilibrul necesar conservării bogăţiei de plante şi vietăţi în acest spaţiu imens, numit Polinezia.

Un alt colţ al muzeului este dedicat unei colecţii ornitologice, fiind expuse aproximativ o sută de păsări împăiate, majoritatea din Polinezia Franceză. Cele mai vechi exponate datează din anul 1921, fiind colecţionate de  către  expediţia Whitney, organizată de Muzeul de Istorie naturală din New York. Din 1991 încoace, Societatea Ornitologică a Polineziei Franceze „Manu” furnizează noi specimene pentru muzeu, accentul fiind pus pe specii endemice.

Muzeul conţine, de asemenea,  şi un ierbar, aproximativ 15.000 exponate, reprezentând plante uscate, identificate şi fixate pe planşe, precum şi vreo 200 de  flori şi seminţe păstrate în alcool, reprezintă peste 1500 de specii colectate de pe întregul teritoriu al Polineziei Franceze, dar şi de pe Insula Pitcairn. Există şi unele exemplare cu o vechime considerabilă, datând  din 1847 şi care au fost donate de către Muzeul de istorie naturală din Paris.

O altă colecţie deosebit de interesantă şi  care fascinează orice privitor, este cea de cochilii, colecţia fiind iniţiată la  începutul secolului al douăzecilea de către Frere Alain. Piesele  se remarcă prin dimensiunile lor extrem de mari şi formele  cele mai  negândite. Colecția a fost ulterior completată cu cea a lui Yves Malarde. O muncă asiduă  a fost depusă pentru determinarea şi clasificarea cochiliilor, în prezent existând peste 1500 de exponate, aparţinând de vreo 500 de specii.

Si mai interesante sunt obiectele din colecţia de arte, in număr de vreo 3000, colecţionate în special de către Societatea de Studii Oceanice. Ele se referă  în special la secolele al 18-lea şi al 19-lea, reprezentând ilustrate documentare  ale voiajelor întreprinse de vestici, gravuri din atlasul lui James Cook şi din expediţia lui d’Urville. Alte piese includ originale ale ilustratelor  Radiguet şi Graud din 1842. Sunt prezente însă şi  exponate ale unor artişi contemporani, dar şi o colecţie de fotografii vechi, istorice, permanent îmbogăţită prin achiziţii şi donaţii, al cărei subiect îl reprezintă Polinezia între anii 1863 şi 1950.

În fine, colecţia care m-a pasionat cel mai mult, cea etnografică, extrem de bogata, cu peste zece mii de exponate, acoperind toate espectele culturii materiale a Polineziei antice. Originea colecţiei a început odată cu înfiinţarea Societăţii de  Studii Oceanice , în 1917, şi moştenirea  lui Frere Alain, conţinând obiecte colecţionate de către acesta în decurs de 40 de ani. Fireşte, diferite descoperiri arheologice, precumşi achiziţii sau donaţii, au permis creşterea permanentă a acestei deosebit de interesante şi unice  colecţii. Obiecte din piatră, cum ar fi lame de topor, pietre de măcinat, ascuţitori sunt obiecte care se conservă mai uşor, cu toate ca unele obiecte au un aspect uşor deteriorat sau par a fi inclomplete. Varietatea acestor materiale şi forme ilustrează ingeniozitatea deosebită a populațiilor respective, care şi-au dezvoltat cunoştinţele bazând-se pe resursele mediului lor înconjurător. Din piatră, cochilii, corali sau lemn au fost realizate diverse obiecte atat de uz gospodaresc, cât şi destinate purtării răboaielor (se ştie că toate populaţiile polineziene trăitoare pe întinsul nemărginit al oceanului se războiau prea adesea, insângerând albastrele ape pacifice.

Una dintre activităţile de seamă a reprezentat-o pescuitul , bogăţia de obiecte din acest domeniu vorbind de la sine. Lemnul a fost principalul material folosit în producerea şi decorarea obiectelor necesare navigaţiei, cum ar fi canoele realizate dintr-un unic trunchi, decorarea prin sculpturi a vâslelor, cârmelor sau a altor elemente.  Piroga Tatakoto sau baleniera Vahitahi sunt exemple graitoare ale talentului acelora, pe care  antropologul Peter Buck i-a numit „vikingii răsăritului”.

O altă activitate de seamă se referă la producerea de coşuri împletite, denotând şi vegetaţia bogată a insulelor. Este prezentată o mare varietate de modele de împletituri, de la funii  pentru asamblarea diverselor părţi ale locuinţelor sau folosite  în navigaţie, la coşuri  cu diverse forme şi utilizări. Un element care mi-a atras în mod deosebit atenţia, îl reprezintă tehnica „tapa”, rezultând un material produs din scoarţă de copac (procesul de fabricare este destul de anevoios, de durată), identic cu  ceea ce am văzut la triburile din Borneo. Iata că, pe undeva, dovada  unei înrudiri între etniile  acestea locuind la o depărtare de mii de kilometrii unele de altele, poate fi documentată. Sunt produse un fel de tunici (numite  „tiputa” în tahitiană), decorate cu frunze.

Obiecte de bucătărie, zeităţi  din piatră sau lemn (tiki), cadre decorate de uşă, casete, scaune, boluri din lemn şi multe altele sunt tot atatea dovezi ale unei vieţi şi organizări sociale deosebit de complexe în rândul locuitorilor Polineziei. majoritatea obiectelor provin din Insulele Australe şi din Marchize, măiestria acestor obiectelor prelucrate fie din lemn, din piatră, din fildeş, din sidef, pene, păr, cochilii sau oase este de netăgăduit şi ilustrează un simţ artistic deosebit, o profundă înclinaţie  spre frumos, obiectele uimind adesea prin delicateţe şi fragilitate. Multe din aceste obiecte au aparţinut unor vestiţi şefi de trib, cum ar fi un baston ritual şi un scaun ceremonial, care au aparţinut lui Mai, cel care l-a însoţit pe James Cook în cea de-al doilea voiaj al său.

Nici sportul nu este uitat în această largă colecţie etnografică, tirul cu arcul fiind o practică rezervată elitei din Insulele Societăţii, exemplificativ  fiind un arc şi o  tolbă cu săgeţi. Nici muzica nu este uitată, mai cu seamă ca polinezienii posedă un simţ muzical de excepţie. Se regăsesc aici fluiere nazale din lemn, cochilii, tobe, dar şi o colecţie impresonantă de costume specifice, adaptate diverselor imprejurări,  toate ducându-ne cu gandul la muzica şi dansurile atât de specifice, alerte sau line, practicate în cadrul unor ritualuri, la întoarcerea razboinicilor de la luptă sau ca simplă distracţie.

Decoraţiunile, tatuajele. reitualurile, obiectele religioase, printre care acei tiki, care se regasesc în întreaga lume polineziană, din Polinezia Franceya până în Rapanui (Insula Paştelui) şi până la maorii din Noua Zeelandă, toate vorbesc despre o bogaţie culturală unică, despre o societate extrem de stratificată, o societate care în vechime a practicat sclavagismul dar şi canibalismul.

Prezentate sunt şi  perioada contactelor cu europenii, creştinarea, predarea insulei către francezi, imigraţia chineză.

Câteva dintre elementele mai neobişnuite, care mi-au atras atenţia in cadrul colecţiei etnografice:

  • ornamente din barbă de om bătrân
  • fustele tradiţionale cusute din fîşii de frunze
  • sandale împletite din fibre de palmier pentur umblat pe recif
  • folosirea diverselor plante pentru obţinerea de culori naturale, de exemplu: culoarea roţie din sucul pedunculului de moti (o specie locală de ficus), galben din fructul de noni (morinda citrofolia), roşu-maroniu dintr-o specie de ironwood (care m-a dus cu gândul la balianul din Borneo).

Tatuajele au diferite denumiri, în funcţie de model şi locul în care sunt realizate; se tatua întregul corp, mai  puţin labele picioarelor.

Într-un loc era expus un lănţişor, aparţinând femeii şefului de trib, confecţionat din  dinţi de balenă legaţi întree ei cu fibră sau păr uman. Decoraţiunile pentru cap din insulele marchize, de exemplu, sunt realizate din  dinţi de delfin, de câine şi de om, asamblate cu  fibră.  Diademele se realizau din  plăci de carapace de ţestoasă, fiind ornamentate cu sidef şi scoici.

Ritualuri funerare

In primul rând trebuie menţionat că la polinezieni  se practica înhumare şi nu arderea decedaţilor.  Mortul era spălat, uns cu uleiuri parfumate. Rudele, în semn de durere, îşi zgâriau faţa cu  dinţi de rechin. Părinţii decedatuui îşi tăiau părul , iar pentru purificare, dădeau foc  lucrurilor decedatului, uneori si casei (mda, casele lor oricum erau construite din materiale vegetale). Înhumarea se realiza în funcţie de statutul social al decedatului. În Insulele Societăţii, şeful era învelit în materialul „tapa” menţionat mai sus, era aşezat pe o platformă („fare tupapau”). Corpul uscat şi uns era apoi îngropat în marae. Oamenii simpli erau, de asemenea, înveliţi în tapa şi îngropaţi în marae familială, în poziţie fetală – ceea ce iar m-a dus cu gândul la ritualuri din Sabah/Borneo.

Familiile închiriau un bocitor, care putea fi un preot sau o rudă, îmbrăcat într-un foarte bogat costum, constituit dintr-un fel de poncho di tapa, o capă din pene negre, un acoperământ de cap din penele unei păsări tropicale, aplicate peste o mască din sidef. El purta la gât un colier  din lemn şi scoici, peste un fel de platoşă confecţionată dintr-un număr mare de scoici micuţe şi perle, având rol de castaniete. Bocitorul, un personaj foarte important în aceste ritualuri, pleca din loc în loc cu mortul, care era vopsit de aşa natură încât să arate a om tânar, oamenii fugind din calea lor.

Religia consta pe de-o parte în  cinstirea străbunilor, pe de altă parte, exista un număr însemnat de divinităţi, cărora le erau dedicate complicate ritualuri, unele din acestea incluzând sacrificii umane.

Războaiele erau   dese şi se constituiau într-un element de balans, pentru a împiedica şefii de trib să acceadă la o putere prea mare. De-ale istoriei fapte.

Contactele cu primii europeni ajunşi pe aceste meleaguri, iniţial  navigatori, exploratori, au fost când paşnice, când violente. S-a trecut la creştinare, diferite societăţi misionare aşezându-şi sediul pe aceste plaiuri. Mormonii, de exemplu, au ajuns  in Tubuai în anul 1844.

La 29.06.1880, regele tahitian Pomare V a predat insula Franţei, tahitienii devenind astfel cetăţeni francezi prin naştere. Chinezii au fost aduţi iniţial pentru a lucra pe plantaţiile de bumbac, în secolul al 19-lea. În 1969 existau cam o mie de chinezi. Din 1978 aceştia au primit cetăţenie franceză, fiind azi un promotor al economiei, deşi unii locuitori, in special cei cu sânge pur francez, nu-i agrează prea mult, dar despre asta voi vorbi într-un alt capitol, dedicat insulei  sfinte al polinezienilor, Raiateia.

xxx

După ce am petrecut câteva ore bune în muzeu, documentându-mă cât se poate de temeinic, cu caiet şi pix în mână (cum altfel să poţi reţine un flux atât de mare de informaţii?), am ieşit la malul apei) muzeul se află chiar în apropierea oceanului), ascultând valurile pacifice spărgându-se de pietre. O pasăre fără nume, maronie şi albă sub aripi, îmi încânta auzul  cu sunetele ei ciudate. În jur era o linişte deăvârşită.

Am comandat un taxi, care mi-a luat 1.500 XPF până la pensiune; până în papeete  voia 3000 de franci, aşa că m-am lipsit  să mai merg în oraş.  Problema era că trebuia să cumpăr apă şi de-ale gurii, iar snack-barul de vizavi de  pensiune era inchis.

Am decis să merg până la plajă – era ceva lume francofonă pe acolo şi vreo doi câini de pripas, de care insulele polineziene nu duc lipsă, dar apa era călduţă, iar nisipul numai bun de aşezat. La un moment dat s-a înnorat, aşa încât m-am ridicat şi m-am îndreptat spre pensiune  (vreo 7-8 minute de mers). Şoseaua asta principală era extrem de aglomerată, am  stat o sumă să pot trece drumul şi am mers puţin mai sus, gândind că pe acolo o fi vreo prăvălie pentru a-mi face cumpărăturile. Aşa a şi fost.

M-am îndreptat spre casă, de unde, fiind deja destul de târziu – şi oricum, din locul meu nu aveam unde să mă mişc fără vehicul, nu am mai ieşit, preferând să lenevesc în curtea acea superbă, plină de parfumul îmbătător al atâtor flori, lângă piscină, să-mi aştern impresiile proaspete în jurnal şi să le „rumeg” în linişte.

Şi astfel a trecut a doua zi polineziană…

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s