9 Zile prin 3 oraşe marocane – File de jurnal

PRIMA PARTE

1. Sosirea şi impresii

Dacă Alitalia pe cursa din Bucureşti spre Roma ne-a oferit obişnuitul pacheţel cu şase crănţănele uscate plus paharul de apă afferent, pe cursa de la Roma spre Casablanca (un zbor de 3 ore) au oferit mâncare adevărată: sandviciuri cu brânză, şuncă, iaurt, chifle, fructe, unt şi pe deasupra şi o prăjitură – să turbeze compania aeriană de atât risipă, nu alta… J

Tot drumul peste mare şi deasupra nordului Africii o pătură deasă de nori, care nu s-a retras nici o clipă măcar, pentru a putea vedea peisajele şi a  trage nişte poze, mai ales că aveam un loc foarte bun la geam, în faţă.

Aeroportul din Casa (cum duios este prescurtat) este întins ca şi suprafaţă, dar clădirea nu impresionează. Când am aterizat ploua, o ploaie măruntă, deasă, tristă într-un oraş cu 24⁰C. Verificarea paşapoartelor  a mers deosebit de greu, pentru unii nu ştiu ce extra verificări făceau, eu am trecut suficient de repede (deh, cetăţean european, plătitor în euro). Sala de sosire este  înăbuşitoare, fără aer condiţionat – oare vara cum of fi aerul acolo?

Dandanaua a început când am ieşit şi am căutat şoferul de la riad, care nu era pe nicăieri. Am sunat riadul, îmi ziseră că-i afară omul, prin parcare. Hai afară – ioc şofer.  Văd câţiva poliţai sau ce militari păzitori de obiectiv or fi fost şi-l rog pe unul dintre ei să mai sune la riad odată pentru a mi-l trimite pe şofer. Amabil, omul a executat. După oarecare aşteptare şi învârtiri prin faţa  porţilor, soldatul  mai sună odată. Într-un târziu, a apărut şi omul abia răsuflând, şi-a cerut scuze, invocând traficul, parcarea etc. OK.

Pe drum, şoferul, care vorbea o engleză foarte bună, cârmi discuţia spre cele religioase, întrebându-mă dacă nu cumva  îmi dă inima ghes să mă îndrept spre Islam.  Vorbirăm despre moschei, îi vorbii în vorbă. La un moment dat chiar s-a oferit să mă ducă la moschee, în timpul rugăciunii (hopa, parcă  ghiaurii nu prea au voie prin moscheile marocane, ca să nu le întineze!), dar deh, eu îl am pe Hasan drept ghid, aşa că i-am cam retezat avântul convertitor…

Riad Sherazade http://www.jnanesherazade.com/indexa.php, o vilă elegantă într-o zonă rezindenţială, Mers Sultan, în apropiere de  celebrul cartier Habbous, se află cam la o oră de aeroport. Vila  este foarte decorată, fireşte totul e în stil tipic marocan. Madame Alaoui, drapată într-o robă albastră, înflorată şi cu un zâmbet complice pe chip şi-a vârât cu amabilitate şi graţie vreo 15 euro  în buzunar, pe post de bacşiş, întrucât, nu-i aşa, nu se cuvine să mai  restitui ceva clientului, care va avea bunul simţ să contribuie la  menţinerea în viaţă a orientalului ciubuc. Well, din partea mea, eu am catalogat chestiunea sub termenul mai uzual de hoţie, aşa că mare atenţie, de preferat  să aibă omul  banii exacţi pentru achitarea cazării.

Camera, Jacaranda pe numele ei (aici fiecare cameră e norocoasa purtătoare a unui nume), se află la parter, e enorm de spaţioasă, decorată, luminoasă, fiind pe colţ cu geamuri coborând până în podea şi gratii zdravene, astfel încât onor clientul să nu aibă cumva vreo surpriză neplăcută în toiul nopţii, dacă va dori să doarmă cu geamul deschis. Cum aerul mi s-a părut cam închis, mai întâi am deschis  larg toate acele geamuri imense. Camera este bine utiliată şi  foarte curată, cu minibar dotat cu tot ce trebuie şi cu vedere în  micuţa şi cocheta grădină.

În cameră este o notă, potrivit căreia e interzis să introduci mâncare şi băutură de afară, ceea ce mi s-a părut absurd, având în vedere preţul  mare al cazării. No problem, ce nu trebuie să fie văzut, vâr în geamantan, sub cheie.

Abia am apucat să-mi revin şi să mă schimb după drum şi hop, mă sună recepţia că a apărut Hasan, ghidul şi şoferul meu pe durata întregii mele călătorii marocane (care a durat doar 9 zile; la momentul respectiv, din păcate, nu  am mai avut posibilitatea unor zile libere în plus).

Am plecat spre centru, ne-am oprit la Piaţa Ligii Arabe, zonă în care  se află Makhama Pasa (acesta-i tribunalul), un turn cu ceas,  poşta centrală, câteva moschei cu turnul pătrat – arhitectură tipică în  Maroc.  Centrul nu are ceva deosebit, obişnuitele blocuri şi ici-colo câte o clădire cu aspect maghrebian. Am trecut pe lângă  Moscheea  Hasan II, arată impresionant, dar de vizitat urma să o vizitez a doua zi.

Am mers până pe malul Atlanticului şi de acolo am luat-o spre Ain Diab, o plajă  foarte largă, care la reflux devine şi mai largă, cu nisip fin, fără pietre sau scoici şi fără câini (chiar m-am mirat că nu am văzut obişnuiţii maidanezi, dar ghidul îmi spuse că voi vedea destui prin Marrakesh). La Ain Diab am vizitat maraboutul (un fel de mic maosoleu) al lui Sidi Abderahmane, un sfânt  local, considerat vindecător. Maraboutul se află pe un promontoriu, înconjurat  de  câteva case. Mozaicuri frumoase pe pereţi – am tras  o poză, veni o babă şi  strigă “niet poze”. În fine, înăuntru o încăpere, trei  cucoane învăluite şi un postament acoperit cu pânză verde – mormântul  sfântului. Am mers puţin    de-a lungul plajei, apa potrivit de călduţă, dar bătea un vânt  puternic (noroc cu şalul, l-am pus pe cap). Ne-am  întors şi am oprit la un local unde am comandat prea mult (porţile lor sunt imense).

Acasă am început să rememorez diferitele momente ale acestui prim contact cu  lumea Maghrebului şi discuţiile legate de islam avute  atât cu şoferul  riadului cât şi cu Hasan (care se va dovedi pe parcurs a fi un om profund religios,  extrem de ataşat de credinţa sa şi nu prea dispus să  mă introducă pentru vizitare prin moscheile cu statut tabu pentru  kafiri). A doua zi aveam să vizităm marea Moschee Hassan II, bijuteria Marocului, cum îi plăcea s-o denumească, în care necredincioşii sunt bineveniţi în schimbul unei taxe. După aceea urma să  mergem la El Jadida – nu era planificat, dar dacă a propus, de ce nu.

În ceea ce priveşte costumaţia femeilor, de regulă poartă o robă lungă căreia i se mai zice şi caftan, cu glugă, dar multe umblă îmbrăcate europeneşte, având doar baticul obişnuit pe cap.  Foarte multe femei umblă chiar cu capul descoperit, nu există acea stricteţe, pe care suntem obişnuiţi s-o  observăm în ţările arabe, unde tot neamul femeiesc aproape umblă înfăşurat în văluri negre, doar cu ochii la vedere. Sunt şi aici unele care umblă îmbrăcate aşa – deh, fiecare după puterea credinţei şi a tradiţiei.

Oraşul, mai ales în centru, are aspect  modern, populaţia nu este tuciurie, dimpotrivă, mulţi sunt albi ca mine. Limbile berbere (ghidul este berber 100% şi  foarte mândru de acest lucru, chiar am simţit în exprimările sale o undă de  dispreţ şi o oarecare respingere faţă de tot ceea ce este arăbesc – aveam să aflu multe în timpul călătoriei) sunt foarte diferite de limbile semitice, având o scriere proprie. Stilul muzical berber iarăşi este total diferit de cel arab. Sunt multe influenţe sudaneze în muzică, dacă ne gândim că un gen foarte apreciat aici este gnaua, stil aparţinând populaţiilor sudaneze. În privinţa medinei, Hasan nu prea era de acord să mergem acolo, cică multe clădiri  sunt în stare foarte proastă şi există riscuri de prăbuşire. Hm, oare numai ăsta să fie motivul? Vom vedea.

2. Atac asupra ghidului

Am dormit foarte bine în acest pat. Dimineaţa, după micul dejun, am plecat singură să dau un ocol rapid zonei adiacente. Un nene  care-şi făcea de lucru prin ogradă, a încercat în zadar să mă determine să renunţ la a mă aventura afară din riad. În jur, numai vilişoare  cochete, cu ziduri înalte. Am mers pe Rue Belgrad până am dat de o stradă laterală, care dădea într-un cartier oarecum tradiţional, cu străzi înguste şi case cam triste. Popor de rând, îmbrăcat  tradiţional, cu robe lungi, atât bărbaţii cât şi femeile. Un măgar, trist şi el,  trăgea o căruţă  din care unul oferea ceva spre vânzare dintr-un butoi; nu m-am dumirit ce vindea, întrucât era la o anumită distanţă. Am mai umblat niţel, cartierul încă nu se trezise de tot, majoritatea prăvăliilor încă erau închise, ici-colo câte un negustor matinal ridica obloanele.

M-am întors. O femeie care servea la  micul dejun mi-a spus că este periculos a umbla singur prin cartiere, că se înhaţă genţi şi că adesea se foloseşte cuţitul. Mi-a arătat chiar ea la o mână urma unei tăieturi  de cuţit, cu care s-ar fi ales pe când încerca să-şi salveze poşeta din mâinile unuia dintre aceşti tâlhari la drumul mare. Am privit cam chiorâş aceste informaţii, totuşi m-au pus pe gânduri, mai ales ca şi  grădinarul încercase să mă determine să mă întorc din drum. Am meditat asupra acestor aspecte, mai ales că prin internet nu găsisem informaţii, potrivit cărora tâlharii cam bântuie ziua în amiaza mare pe  străzi. Sau poate, lumea evită acest subiect? Intenţionam să discut cu Hasan despre aceasta.

Pe la 10.00 a venit Hasan şi ne-am dus la marea Moschee Hassan al II-lea. Biletul de intrare e 120 dirhami.  Erau în jur enorm de multe grupuri, printre care şi un grup de diplomaţi japonezi care, fireşte, au avut prioritate la intrare.

Moscheea este impresionantă, cea mai mare din Maroc şi din Africa. Este aşezată pe un promontoriu pe malul Atlanticului şi se întinde pe o suprafaţă de 9 hectare, construită parţial pe apă (pentru a veni în întâmpinarea versului coranic potrivit căruia  tronul lui Allah se afla pe apă). Ar fi a 3-a ca mărime din lume, după cele din Mecca şi Medina, îmi zise ghidul, deşi în alte surse apare că ar fi a şaptea, oricum are cel mai înalt minaret din lume, de 210 metri. Acoperişul, de 1100 tone, este retractabil. Construcţia ei, iniţiată de Regele Hassan al II-lea, a început în 1986 şi s-a încheiat în 1993. În vârful  minaretului există o instalaţie cu laser, a cărui lumină este îndreptată spre Mecca. În marea sală, de unde, printr-o pardoseală de sticlă, se pot vedea apele Atlanticului, se pot ruga simultan 25.000 persoane, femeile  au la dispoziţie două mezanine. Aproape toate materialele de construcţie provin din Maroc, cu excepţia  coloanelor din granit alb, de Italia. Moscheea este o minunăţie de marmură dantelată, filigranată, lemn de cedru  sculptat, mozaicuri colorate, candelabre de Murano. În mijlocul sălii celei mari este delimitată porţiunea pe care păşeşte regele. Acolade, bolţi, sculptură, încrustaţii, stucărie, covoare grele, totul respiră risipă de eleganţă, lux, de materiale scumpe. Este într-adevăr o bijuterie arhitecturală. Până acum, dintre cele pe care le-am văzut, moscheea cea mai frumoasă am considererat a fi  Jami Asr Hassanal din Brunei, dar cea din Casablanca, pe drept cuvânt, o întrece. Am stat foarte mult timp, admirând, inclusiv sus la femei (unde, se pare, vizitatorilor de sex masculin nu le e permis să urce, dar nu sunt sigură, ghidul nu a urcat). La subsol am vizitat sala de abluţiune cu fântânile în formă de lotuşi. Pe spaţiul vast, vizavi de moschee se află un muzeu de istorie marocană, o bibliotecă islamică, o madrasa şi hamamuri. Toată zona creează un sentiment de vastitate, mai ales având în vedere proximitatea oceanului. Hasan mi-a dat o serie de detalii tehnice privind construcţia moscheii.

De acolo, ne-am îndreptat spre El Jadida, pe şoseaua paralelă cu marea, nu pe autostradă. Cum era ora prânzului, ne-am oprit în Azemour. Ce eroare!

 În fine, am mâncat  de prânz la un local, eu luând o tajine cu vită, cartofi, suc de banane şi  cafea. Până să mâncăm, el s-a dus în apropiere să se roage, întrucât era ora indicată. Ghidul e foarte credincios şi respectă ad litteram prescripţiile religiei sale, uneori îl compar cu bătrânul Abdullah din Paka/ Malaiezia, care şi el invoca la tot pasul numele lui Allah.

Am vorbit despre carnea halal, modul  în care aceasta este obţinută: animalul sau pasărea de sacrificat se leagă, se îndreaptă cu faţa spre Mecca (în semn de ofrandă sau sacrificiu pentru Allah), apoi se taie de 3 ori în lung cu un cuţit foarte acuţit (pentru a-i scurta   vietăţii suferinţa), după care se lasă să se scurgă tot sângele, considerat toxic.

În privinţa abluţiunii la moschei, ordinea este următoarea: se spală de trei ori mâna stânga, de trei ori mâna dreaptă, de trei ori fiecare braţ până la cot, se clăteşte gura de trei ori, se spală faţa de trei ori, apoi se dă cu apă pe cap, se curăţă urechile, iar la final se spală picioarele, întâi dreptul, apoi cel stâng şi eşti gata de întâlnirea cu creatorul.

Femeia la ciclu nu are voie să se ducă la moschee, nici să se roage. Se consideră a fi impură. I-auzi, dacă aşa ne-a creat Domnul, care o fi problema?

Discutarăm şi despre femeile învăluite până la ochi, pentru care Hasan imi dete o explicaţie imbatabilă: să nu care cumva să-l tulbure pe bărbat! Păi bine,  zisei în stilul meu  şugubăţ şi direct, aşa-i de slab bărbatul că nu-şi poate struni nădragii?  Asta nu ar trebui să fie grija muierii, ci a onor masculului. Dar, înţelege-te dacă ai cu cine, musiu Hasan o ţinea una şi bună, că masculii de pe cele plaiuri maghrebiene îs mai  înfierbântaţi din născare şi se pierd cam repede cu firea la vederea nurilor neînfăşuraţi! Hahaha… am râs cu poftă.

În fine, am făcut un ocol prin Azemour, mai întâi prin medina şi apoi  ne-a pus Aghiuţă să trecem dincolo în piaţă; voiam să văd ce se vinde şi se cumpără pe acolo, plus că  la o anumită distanţă se profila un minaret  rotund şi nu pătrat, cum este tipic pentru Maroc. Pe strada respectivă plin de tarabe, negustori, muşterii, picime, pierde-vară.

Am mers ce-am mers, ghidul mergea cu câţiva paşi înaintea mea, vorbind la telefonul mobil când, la un moment dat, un puşti (aşa părea) veni în fugă şi se repezi în ghid, împingându-l pe uşa unei case, pe nişte scări. Imediat alţi câţiva se buluciră într-acolo. Dacă în prima secundă am crezut că băiatul respectiv l-o fi cunoscut pe  Hasan, în secunda a doua mă lămurisem că aici era vorba de un atac în scop de jaf împotriva ghidului, aşa  încât am continuat să merg câţiva paşi  înainte, nu rapid, intrând într-o prăvălie în care se aflau o femeie şi un bărbat şi urmărind ceea ce se întâmplă. Mi-am dat seama  că nu puteam  acţiona  altfel, eu fiind străină, singura, nevorbind limba, astfel că nu trebuia să atrag în nici un fel  atenţia asupra mea.

Din imobilul respectiv am auzit la un moment dat ţipete, după vreo două minute ghidul a ieşit cu mâna stângă plină de sânge, rănit deasupra sprâncenii stângi şi cu ochelarii sparţi. Atacatorii, care se risipiseră într-o clipă prin spatele tarabelor, s-au folosit de cuţit, vrând să-i fure I-phone-ul. Nu reuşiseră, în schimb îl tăiaseră la mână,  ceasul de mână zăcea  stricat   pe stradă, ochelarii i se sparseră în toiul luptei (bine că nu i-au intrat cioburi  în ochi).  Hasan relată că  datorită faptului că fusese împins în interiorul clădirii, căzuse cu spatele pe scări, fiindu-i astfel mai greu să se apere, moment în care  a şi fost tăiat la mână (atunci când auzisem ţipetele), reuşind totuşi să aplice câţiva pumni unuia dintre tâlhari, după care  banda  a luat-o la sănătoasa.

Tarabagii, lumea din jur, fireşte,  se transformaseră  într-o gloată de gură-cască, fiecare  zicând câte ceva, probabil  niscai sfaturi sau, vorba românului, strigând ”prindeţi hotul”. Nu ştiu. Eu doar am repetat de câteva ori, în franceză, destul de tare, că trebuie chemată poliţia, ceea ce Hasan şi făcu. În aşteptarea poliţiei ne-am priponit amândoi cu spatele de un zid inofensiv, eu făcând o mutră atât de încruntată, încât probabil m-aş fi speriat de mine însămi, important este că nimeni nu s-a apropiat. Fireşte, în sinea mea eram destul de speriată,  a fost o tentativă de tâlhărie  la drumul mare,  în plină zi şi în plină piaţă. E drept că eu aveam un şal mare înfăşurat peste umeri, peste geantă, până şi mâna în care ţineam strâns aparatul foto nu am mai scos-o de sub văl (aş fi fotografiat eu mutrele ălora, dar mi-a fost teamă), bandiţii probabil de aceea nici nu mi-au acordat vreo atenţie, nevâzând nimic tentant; probabil că nici remarcaseră că eu şi ghidul eram împreună.  Dovadă că oriunde mergi, e bine să ai un  şal destul de mare la îndemână.

În fine, am ieşit pe strada principală, unde  sosise şi poliţia  între timp. Eu m-am sprijinit cu spatele în maşina poliţiei (cea mai sigură poziţie, întrucât aveam toată zona sub ochi, iar spinarea acoperită), pe când poliţistul cu Hasan s-au întors în piaţă pentru  investigaţii. Când cei doi s-au întors, am mers întâi la o policlincă pentru  ca ghidul să fie bandajat la mână, iar de acolo la poliţie, ca el să depună plângere. Credeam că-mi vor cere vreo declaraţie de martor, dar nu a fost cazul.

După aceea ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre El Jadida (rana la mână nu-l împiedica prea mult pe ghid să conducă – mă temusem la un moment dat de asta). Nu am mai intrat în această localitate, aşezată la malul oceanului, m-am mulţumit să  admir promenada, plaja  cu ponei, cai, cămile, cu băieţi bătând mingea, cu câte un vânzător ambulant oferind tot felul de nimicuri. Am oprit la o terasă langă plajă (era şi un turn cu ceas acolo) şi am luat câte o cafea pentru a ne reveni din şoc.  Ghidul mi-a spus că nu i se mai întâmplase aşa ceva în oraş, dar că este frecvent ca ziua în plină stradă, chiar  şi pe marile bulevarde, astfel de incidente să se intâmple.  Halal ţară, clar, Marocul  este extrem de periculos şi nu m-aş întoarce a doua oară.

Ne-am întors încet-încet spre Casablanca, unde ne-a întâmpinat un trafic extrem de aglomerat. Deşi  începuse să se însereze, străzile erau asaltate de puhoaie de oameni, lumea preferând orele mai răcoroase ale serii pentru promenadă. Eu una însă, nu mai consideram locurile safe după  incident şi  relatările lui Hasan, aşa încât mi-a cam pierit cheful de a vizita oraşul  la lumina felinarelor. Deh, Africa am vrut, Africa am văzut! Ziua următoare urma să plec spre Marrakesh.

Ghidul despre tradiţii  marocane:

– Fetele se căsătoresc pe la 15-17 ani, băieţii pe la 20, căsătoriile aranjate de către părinţi fiind încă la modă; în medie familiile au câte 3 copii (cel puţin);

–  Marocanii au voie să-şi  ia patru neveste, dar în prezent se tinde către o singură nevastă întrucât  trebuie să-ţi permită buzunarul să întreţii mai mult de una;

– Rata şomajului e mare, rata analfabeţilor de asemenea, printre femei ratele în ambele cazuri sunt mai mari;

– Femeile marocane musulmane nu sunt circumcise (spre deosebire de Brunei, de exemplu, unde toată suflarea femeiască musulmană se circumcide în pruncie);

– Regele are  origini atât  berbere cât şi arabe;

– Infracţionalitatea în rândul celor de origine berberă ar fi mai mică decât printre cei de origine arabă (deh, nu ştiu, nu am cifre oficiale, Hasan fiind berber, caută de fiecare dată să reliefeze cât mai multe aspecte pozitive ale etniei sale care, de altfel, este majoritară în Maghreb);

– Există o rată mare de consumatori de droguri in Maroc (se consumă în special haşiş);

– Un hagialâc costă cam 6000 euro, iar de vreo 5 ani încoace se trage la sorţi pentru a se stabili cine merge, întrucât autorităţile saudite nu mai pot caza atâta popor (păi cum aşa, la banii  pe care îi au şi care mai ies  şi de pe urma hajj-ului cred că  pot construi încă destule locuri de cazare, în fine);

– Hagialâcul poate fi realizat şi în alte luni, decât cele două de după Ramadan, dar se pare că din punct de vedere calitativ nu se ridică la nivelul celui oficial;

– Cine  nu poate ajunge la Mecca, dar vrea sa-şi îndeplinească această datorie, poate da suma respectivă de pomană pentru nevoiaşi;

– Zakhatul este obligatoriu şi nu se opreşte din leafă, îl dă omul de pomană direct săracilor;

Pe străzi nu prea sunt  câini maidanezi,  lumea ţine în special câini – lupi în curţi. Nu am văzut cucoane plimbând  pechinezi pe străzi.

Discutând despre incidentul din Azemour, ghidul mi-a povestit că demult, aflându-se cu o prietenă prin crângurile sale de baştină, s-a mai nimerit într-o situaţie critică, în momentul în care un grup cu intenţii prea puţin cucernice s-a apropiat  de locul unde se afla Hasan cu amica lui, respectiva s-a ascuns după un tufiş iar el  l-a miruit pe unul dintre  golani în cap cu  o sticlă, aşa în numele Profetului, după care  cei doi au tulit-o în stradă. Fireşte, n-a uitat să specifice că respectivii erau arabi şi nu berberi. Concluzia este, că oriunde în Maroc există nesiguranţă. Asta e!

3. Spre Marrakesh şi o tamponare

Am dormit  destul de bine, la un moment dat m-am trezit şi am început să meditez asupra celor petrecute cu o zi înainte. Era innorat afară, până şi cerul se supărase.

A venit ghidul  pe la  ora 10.00 şi am  plecat spre Marrakesh. Traficul în Casablanca la acea oră era la fel de haotic şi aglomerat, după  vreo jumătate de oră nici nu  apucasem să ieşim din oraş, când o şoferiţă  a lovit maşina în care ne aflam. M-am enervat la culme, a doua zi consecutiv, când aveam parte de  un incident urât. Cum  maşina lui Hassan fusese destul de bine zgâriată în dreptul portierei, am pierdut iar o sumă de vreme, până să vină reprezentantul companiei de asigurări, poliţia, soţul  tolomacei şoferiţe (că a ei fusese vina întrucât ea intrase în noi şi nu invers, nici măcar scuze n-a binevoit să-şi ceară). Cum nimeni prin prejur nu înţelegea româneşte, i-am tras cucoanei nişte mângâieri verbale nu tocmai ortodoxe şi nici prea islamice pre limba lui Eminescu şi, bineânţeles, câteva poze, aşa spre ţinere de minte, la care învăluita a început să se impacienteze, nu, nu  urările mele  au deranjat-o , ci faptul că sacrosancta ei imagine  a ajuns pe un aparat foto al unei ghiaure!  A apărut  la un moment dat şi  soţul ei, un purceluş umflat şi mărunţel, la fel de intrigat, nu că nevastă-sa a produs un accident, ci că a fost fotografiată, în loc s-o tragă de ciuf pentru pocinogul produs.

În fine, după ce s-au terminat formalităţile, discuţiile, privirile mele crunte  îndreptate spre învăluită şi porcuşorul ei ţinut cu acte în regulă, ne-am îndreptat spre Marrakesh, şoseaua, în afara oraşului nemaifiind atât de aglomerată. Cu cât te îndepărtezi de Casablanca, traficul devine tot mai rar. Şoseaua este bună, dar am observat adesea că podurile sunt păzite de poliţie. Explicaţia ghidului? E câte unul cu spiritul mai încins, care se excită aruncând cu pietre în maşinile  aflate în trafic. E clar!

În timp ce ne apropiam de Marrakesh, peisajul  se schimbă, întâlneşti pământ negricios şi pământ roşiatic.  Puţinele sate pe lângă care am trecut sunt nişte îngrădituri din pietre, cărămizi, casele  fiind un amestec de pământ, piatră şi paie, cu aspect extrem de sărăcăcios. Lume amărâtă. Spre Marrakesh, casele, vilele, blocurile sunt de culoare ocru, arhitectura e total diferită, tot felul de arcade, cupole, acoperişuri ţuguiate.

Marrakesh, un oraş larg, cu trafic intens şi suficient de haotic, cu mult mai multe motorete, trăsuri cu cai, căruţe trase de măgari, maşini, autobuze – parcă era un fel de Little India. Hotelul Chems este foarte bine poziţionat în spatele Koutoubiei, cu două etaje, o curte imensă cu piscină, palmieri, multă verdeaţă, cu restaurant, bar, şezlonguri. Am avut camera exact cum îmi place mie, la parter, cu ieşire direct în grădină. Camera nu este luxoasă pentru rangul de 4 stele, cât se laudă că are hotelul, nu are frigider, dar este curata. Locul mi-a plăcut foarte mult, normal, eu l-am ales!

Imediat după cazare, am ieşit  în parcul Kutubiei, moscheea nu poate fi călcată de non-musulmani, întrucât potrivit credinţei băştinaşilor, toţi ceilalţi sunt spurcaţi. Mersi! Asta spune tot despre nobilele învăţături islamice perpetuate, însuşite şi predate  din generaţie în generaţie în acest spaţiu.  Chiar mă mir că nu au jenă. Întrebându-l pe  Hasan, acesta îmi spuse că nu-i de acord cu  o astfel de “Weltanschauung”, dar aşa a învăţat. Cum era ora de rugăciune, porţile moscheii erau deschise, este simplă în interior, atât cât am putut vedea, cu multe acolade, total diferită de bogăţia din  Moscheea Hassan al II-lea.

Am trecut apoi drumul spre Djema el Fna, vestita piaţă a Marrakesh-ului, considerată centrul vital al oraşului. Plin de tarabe cu mâncăruri, nenumăraţi artişiti de ocazie, cântăreţi ambulanţi, îmblânzitori de şerpi, vestiţii vânzători de apă împodobiţi ca la circ (cu pălării imense roşii sau verzi, cu ciucurei, franjuri, un  burduf din blană, tot cu franjuri,  cu căţui  arămii agăţate pe după gât pentru oferirea apei. Toată această faună pestriţă nu agrează fotografiatul fără parale, toţi îţi cer bani dacă vrei să-i fotografiezi în exerciţiul funcţiunii. Ştiind chestia asta, am avut grijă să-i imortalizez de la distanţă, chiar nu aveam chef să-mi golesc buzunarele. Sunt foarte insistenţi. La un stand vindeau pălării din acelea tipice ale sacagiilor, am făcut  câteva poze cu una, fireşte i-am scăpat vânzătorului câţiva gologani în palmă.  În rest, piaţa arată ca un imens bâlci, cu prăvălii pline de suveniruri scumpe, tarabe cu mâncare ieftină şi  adesea de  calitate îndoielnică, trăsuri cu cai, turişti avizi de-o lume diferită de cotidianul cu care sunt obişnuiţi.

Ne-am aşezat la o terasă pe una dintre străzile  laterale, fireşte la fel de aglomerată, de unde am mâncat câte o pizza cu salată şi cafea.

Am vrut să-mi cumpăr o mică trăistuţă din piele, din cele de agăţat  de gât şi care pot fi ascunse  pe sub haină, pentru a-mi păstra banii şi paşaportul în ea (de când cu incidentul de ieri, parcă simt nevoia să am banii şi  paşaportul şi mai mult în siguranţă); la o tarabă un urât îmi ceru pe o astfel de chestie 300 de dirhami. Fugi încolo măi nene, chiar crezi că am aterizat azi pe lume, 75 şi basta, începui eu a mă târgui. Urâtului să-i îngheţe răsuflarea la auzul sumei  mele, în fine ne-am mai tocmit o vreme, până când îi spun ca merg pe la altă tarabă, că doar e piaţa plină de gentuţe, la care omul cu vădită părere de rău  îngână spăşit: 100 last price! Ok, hai sa-ţi fac hatârul, să nu zici că ai dat de clientă cârcotaşă şi mi-am luat gentuţa, deşi prin Granada, la tarabele maghrebienilor, tot atâta costa una mare. Am cotit prin souk, numele sub care  e cunoscut bazarul in tarile Maghrebului. Hasan zise că ar fi mai mare decât Grand Bazar din Istanbul. Am mai făcut câteva cumpărături, fireşte, tot după tocmeli asidue. Cer  precupeţii pe aici nişte preţuri nesimţite, probabil că sunt mulţi  turişti care se lasă uşor păcăliţi.

Seara ne-am mai aşezat  la o terasă pentru o cafeluţă şi pentru a admira apusul soarelui în spatele Kutubiei. Am remarcat enorm de multă poliţie prin piaţă, au a se teme, de când cu  atentatul la un restaurant din zonă, în 2011. În final s-a dovedit a fi o zi interesantă în acest Marrakesh, cu tot incidentul de dimineaţă, din trafic.

Hasan  incepu iar să-mi  povestească despre diferite curiozităţi marocane. Afirmă că sunt femei marocane se ocupă cu vrăjitorii, că toarnă diverse otrăvuri în băutura bărbaţilor, îngânând descântece, pentru a-l subjuga pe onor putrătorul de nădragi. E îngrozit că ar putea deveni sclavul unei femei, chiar crede în astfel de “diavolisme”, motiv pentru care s-a şi insurat cu o rusoaică.

Apoi, de multe ori femeia, după ce naşte primul copil, purcede la un hilar  şi ciudat  “troc” cu soţul: dacă omul mai voieşte a se bucura de nurii ei, musai sa-i facă un cadou. Spuse că şi  şoferiţa care-i lovise azi dimineaţă maşina, ar fi obţinut “favoarea”  condusului de la  purceluşul ei  umflat drept recompensă  pentru…  🙂 Sunt  poveşti curioase aceste “africanisme” presărate cu credinţa în drăcuşori, în farmece, în spirite şi puteri supranaturale, ce necesită a fi “îmblânzite”  şi “supuse”.  Omul pare destul de îngrijorat de astfel de aspecte.

Epuizând acest subiect, discuţiile au virat spre aspecte economico-politice. Aici chiar mi-a trântit o chestie de-am rămas ca la dentist: că a cerut de la turişti de origine americano-evreiască şi 14.000 de dolari pentru un tur de două săptămâni, ceea ce este strigător la cer. Cum dom’le, au plătit oamenii atâtea parale? Da, au plătit, că au de unde! Că el are familie numeroasă de întreţinut. Cu ochii mari de uimire îi spun, că dacă mi-ar fi cerut mie o astfel de sumă astronomică, îl expediam în următoarea secundă. Răspunsul mi-a dovedit că maghrebianul rămâne un negustor, care-şi orientează adesea afacerile în funcţie de propriile vederi şi valori: “Tu eşti româncă.” Mai răspunde dacă ai ce.

Ne-am întors la riad şi a rămas ca Hasan să vină în ziua următoare în jur de  zece dinineaţă, pentru a începe explorarea acestui interesant Marrakesh.

Această prezentare necesită JavaScript.